Dupã o vreme încep sã îţi lipseascã şi cele mai mici variaţii în peisaj şi e distractiv sã îi auzi pe olandezi spunând “munte” unei movile mai rãsãrite şi explicând cã “este din perioada glaciarã şi atât de vechi încât e tocit complet, dar este totuşi un munte” la care eu replic de obicei cu ideea unor cârtiţe olandeze uriaşe care trãiesc pe aici şi care lasã ocazional urme sub formã de “dealuri” pe care localnicii le numesc “munţi”; dar nimeni nu este încântat de aceastã teorie şi rãmân la ridicola denumire de “munte” pentru aceste movile.
Exact când eşti aproape plictisit de moarte începi sã remarci lucrurile mici.
Grupuri mici de copaci.
Copaci mai graşi sau mai înalţi profilându-se singuratici pe un cer cu nori alergatori.
Un gard viu aici.
10 tufişuri strânse unele în altele mai încolo.
O creangã mare de-a curmezişul la marginea pãdurii.
Şi tot aşa.
Şi apoi realizezi cã nu este nimic lãsat la voia întâmplãrii fiindcã dacã le-ai lãsa, aşa ca în România unde, spre norocul nostru, natura este principalul arhitect, nu ar avea nici un Dumnezeu. Artistic vorbind.
Aici în Olanda existã meseria de “arhitect de peisaj”. Studiezi 5 ani la universitate cum sã conlucrezi cu natura astfel încât sã creezi un peisaj plãcut ochiului.
Şi acum dacã mã gândesc la peisaje plate cu adevãrat plicticoase, un bun exemplu este Ungaria. Acolo meseria asta de arhitect de peisaje nu cred cã existã. Ultima datã când am traversat Ungaria cu maşina era sã adormim la volan. Plat. Super plat. Adormitor de plat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu